Obrăzniciile Elenei. http://elenaalexandranistor.blogspot.ro/

2. Sufrageria Elenei
Una din obrăzniciile (provocare, nu în sensul „tanti Țuți”) supreme ale Elenei, este sufrageria ei.

Sufrageria Elenei este unul din acele locuri magice în care...ești. Este locul în care tu te simți tu. Locul în care, odată ajuns, simți că îi aparții. Evident, locul trebuie să te primească. De fapt, toată chestia stă în relație – poți avea sau nu o relație cu sufrageria Elenei. Concluzia este că vorbim despre o relație cu tine însuți – cei cu IQ subunitar se vor gândi, evident, la masturbare. Nu, dragii mei (nu-i așa ca sunt drăguți – cei cu IQ subunitar? Trebuie să recunoașteți asta!), nu este vorba despre masturbare, este vorba despre relația cu sinele tău, este vorba despre cât de mult ești împăcat cu tine însuți, despre cât de mult te accepți, de fapt, pe tine. Relația cu ceilalți depinde fundamental de relația cu tine însuti și, în sensul ăsta, sufrageria Elenei este una din oglinzile perfecte. Nesuferite (așa sunt toate oglinzile!), dar perfecte.

Nu contează dacă Elena este acasă – ajută, dar nu contează!.

Nu este singurul loc din lume – am norocul să cunosc cel puțin încă două asemenea locuri. Trebuie să recunosc, nu am fost fizic niciodată în sufrageria Elenei, o știu doar din gândurile ei. Dar exact asta este una din caracteristicile fundamentale ale unor asemenea locuri: NU TREBUIE SĂ FII FIZIC ACOLO! Trebuie ca cineva să îți pomenească despre el și apoi SĂ TE PRIVEȘTI ÎN EL. Dacă te regăsești, înseamnă că deja ești acolo. Dacă nu, nu. Simplu ca un pahar cu apă. „Cu”, nu „de”.

Poate am să trec într-o zi pe acolo. Fizic. Nu că ar trebui – asta este o altă caracteristică a sufrageriei Elenei – NU TREBUIE să faci ceva. NU TREBUIE nimic. Ești. Sau nu.

Cred că un pahar de coniac fin ar fi potrivit modului în care ea mă reflectă. Am să mă așez într-un fotoliu (habar n-am dacă Elena are fotolii în sufragerie, și totuși am certitudinea că mă voi așeza într-un fotoliu) și mă voi lăsa să plutesc în non-spațiul și non-timpul din acest loc. Și sinele îmi va zâmbi.

Și dacă tot veni vorba, ce mai știm despre sufrageria Elenei?

ESTE ATEMPORALĂ. Nu există timp în sufrageria Elenei. Ceasurile sunt de decor – ți se pare că au un rost, dar nu au. Ele funcționează, într-adevăr, ca mecanisme mecanice. Dar nu arată nimic. N-au ce să îți arate. N-ai venit ca să pleci – ai venit ca să fii. Un ceas nu îți arată decât cât timp mai ai până când trebuie să încetezi ceea ce faci și să te apuci de următorul lucru. Ori tu te-ai dus acolo ca să redevii...cum îți poate arăta un ceas când ai devenit? Acolo, ceasurile funcționează la fel cum în sufrageria Elenei îți bate inima, îți respiră plămânii și rinichii îți umplu vezica (sau ce ți-or umple, n-am fost tare la anatomie niciodată – avem mai mulți rinichi, nu? Majoritatea din noi...). Atât. Nu contează dacă stai acolo un minut sau o zi. De fapt, în sufrageria Elenei nu poți sta decât EXACT atâta timp cât ai nevoie. De ce ai nevoie? Păi... ai nevoie să fii acolo. Știi tu de ce (altfel n-ai fi acolo). Nu e treaba mea. Nici măcar a Elenei – deși vorbim de sufrageria ei...

ESTE DEFINITĂ DE RELAȚIA TA CU EA. Așa cum tu ești definit de relația tu cu ea.

NU POȚI MINȚI. Poți face ce vrei acolo, singurul lucru pe care ți-l impune sufrageria Elenei este să fii tu însuți și să nu o / și să nu te minți (ceea ce este fix același lucru – dacă ești în stare să minți o sufragerie, în mod clar te minți pe tine însuți).

ESTE LINIȘTE. Nu tăcere, ci liniște, pentru a-ți putea sincroniza propria liniște.

LOCUL ACESTA ZÂMBEȘTE. Discret, în colțul gurii. Asta fie o simți, fie nu. N-am ce să spun mai mult.

Acuma, de ce spun că sufrageria Elenei este o obrăznicie a ei? Păi...un asemenea loc nu apare de la sine. Locurile precum sufrageria Elenei sunt create de cei care trăiesc în ele. Esența vitalității lor este dată de cei care sunt acolo. Locul fizic în sine nu contează, oameni ca Elena creează ceea ce numim azi sufrageria Elenei. Să fim lămuriți, nu o vei regăsi pe Elena în sufrageria Elenei...nu, ea doar a creat locul acela, prin darul ei (este că-i nesuferită din cauza asta? Știu, sunt de aceeași părere, nici eu nu am creat nici o sufragerie și oameni ca Elena mă scot teribil din minți, pentru că nu sunt la fel de dăruit ca ei!)

În plus, locuri precum sufrageria Elenei se hrănesc cu sinele tău și, în schimb, îți dăruiesc certitudini. Intri, te așezi și te bucuri de aromă...ceea ce este fabulos este faptul că aroma determinantă este aroma TA PROPRIE! Aroma ta de ființă.

Cititorule – știi ce e comun la o biserică, o Femeie și la sufrageria Elenei? Dacă nu o ai în tine, degeaba intri în ea.

Obrăzniciile Elenei.

http://elenaalexandranistor.blogspot.ro/

1. Introducere

M-am hotărât brusc sa scriu despre ceea ce scrie ea. Nu este neapărat un semn de impotență (de obicei când nu ești în stare să creezi ceva, te apuci să comentezi ce-au scris alții...) - dar asta e părerea mea. Mai mult, a scrie despre ce scrie ea este, poate, în egală măsură a crea pentru ca adesea un scrierile ei sunt deschideri care închid. Fără a-mi dori să îmi pun în cap iubitorii lui Minulescu (printre care mă număr și eu), este asemănător cu ce a făcut el. A fost atât de nesuferit încât a creat un stil și l-a ucis, deoarece nu mai ai cum să mai scrii ca el fără să fii acuzat de plagiat.

Dar să revenim la Elena. Lumea ar spune despre EA ca este obraznică. Eu aș spune că este provocatoare. Probabil este același lucru, dar totul depinde de cum te raportezi la asta. Obraznic și provocator sunt două fețe ale aceluiași lucru: ÎNDRĂZNEALĂ. Și îți devin oglindă: dacă ești defensiv, este obrăznicie. Dacă te simți în stare, este provocare. Asta este Elena. O măsura a puterii celor ce-o citesc. O încercare a puterii celor ce doresc să îi supraviețuiască. Nu voi vorbi despre obrăzniciile ei ci despre provocările ei. Obrăzniciile, din punctul meu de vedere, sunt doar acele mici chestii intime picante, împărțite în doi. Intim. Provocările sunt publice -să știe și sa vadă lumea ca ți-ai asumat ceva.

Obrăznicii, în sensul dat de tanti Țuți și nea Nae (vecinii tăi de vis-a-vis) sunt îndrăznelile pe care nu le poți accepta ca provocări (deși TARE ți-ai dori și ți-ar plăcea). Sunt îndrăznelile pe care nu ți le poți asuma, pe care nu le poți accepta. SPER ca îndrăznelile cu care mă voi confrunta de-a lungul vieții să îmi fie mereu provocări și nu obrăznicii... Sau poate voi deveni și eu, într-o bună zi, nea Nae...

Mai mult decât atât – nu este vorba despre Elena, ci este vorba despre gândurile ei. Poate că Elena o fi obraznică (Elena-femeia), dar gândurile ei sunt provocări.

Ideea acceptării provocării e interesantă – practic ai câștigat din momentul în care ai acceptat. Pentru că victoria nu înseamna neapărat să duci la bun sfârșit provocarea, ci să îți învingi teama de eșec. Teama de a te face de râs.

Ceea ce mă îmbată în rândurile ei este aroma dulce-amărui. Este atât de tristă în bucuria ei, atât de plină de speranță în tristețea ei, atât de mi-se-n-rupistă în toate cele încât nu poți să nu o iubești și să-ți vină s-o iei de ciuf (dacă te țin curelele!!!), în același timp.

8 Martie

Îţi doresc că începând de azi (dacă nu ai început deja) să vezi Femeia din tine.
Să vezi şi să începi să înţelegi ce înseamnă cuvintele "nu poţi să dai până nu ai".
Îţi urez să începi să vezi şi să îţi simţi NEVOILE tale, de Femeie.
Îţi urez să simţi că eşti frumoasă TU, nu datorită altcuiva. Nu ALTCINEVA te face mai frumoasă, tu EȘTI frumoasă.
Îţi urez să începi să înveţi să primeşti.
Îţi urez să începi să te respecţi.
Îţi urez să simţi că trebuie să primeşti atenţie, înainte de a da atenţie.
Îţi urez să afli că trebuie să fii satisfăcută, în aceeaşi măsură în care satisfaci.
Îţi urez să înţelegi că eşti, înainte de a fi o Femeie frumoasă, un OM frumos.
Îţi urez să îţi dai seama că meriţi să ţi se întâmple lucruri bune. Simte asta şi ele vor veni.
Îţi urez să începi să CERI tot ceea ce îţi face trebuinţă, de la cei ce vor să îţi stea alături. Învaţă să ceri, învaţă să spui ceea ce vrei.
Evident, e util ca mai înainte SĂ ŞTII ceea ce vrei.
Îţi urez să înveţi să fii sălbatică şi să urli atunci când îţi vine să fii sălbatică şi să urli.
Îţi urez să înveţi să abandonezi uneori controlul-in primul rând asupra ta, şi să te abandonezi trăirilor şi emoţiilor.
Îţi urez să începi să te descoperi.
Îţi urez să începi sau să continui să înfloreşti. Să îți (re)descoperi feminitatea ce există în tine.
Îţi urez să te bucuri de tine însăţi, în primul rând. Să te priveşti prin ochii celor care te apreciază pentru ceea ce eşti.

Îţi urez să îţi dai seama că nu sunt singurul care îţi poate spune, fără să ezite: "mă consider un om norocos că te-am întâlnit".

Îţi urez să începi să înveţi să te iubeşti.

LA MULŢI ANI!

Partea 5. Primul bal

Motto: “Când zeii se joacă, te surprind. Redevin zei.” (O spun eu)

Exagerez. Instructorii nu sunt zei. Sunt raţiunea de a fi a zeilor. Sunt ceea ce, mai devreme sau mai târziu, zeii îşi doresc să devină: Oameni. Nu oameni, ci Oameni.

Ăia. Ăia care ŞTIU, au coborât de unde sunt, de unde erau, de unde au ajuns (învăţându-ne, indirect, cum să ajungem şi noi acolo), şi ne-au învățat că secretul stă în joacă. Joaca unui copil. Joaca unui adolescent. Joaca unui matur. JOACĂ. Când uiţi cum să te joci, nu îmbătrâneşti. Când uiţi cum să te joci, mori.

Copiii ştiu secretul. Copiii se nasc cu secretul în ei dar îl uită când cresc. Secretul este jocul.

Dumnezeu s-a jucat 6 zile şi s-a odihnit una. Cel mai mare copil din Univers este Dumnezeu - n-a muncit nici o zi. A făcut totul din plăcere, din joacă. Lui Dumnezeu I-A PLĂCUT să facă lumea şi omul. S-a jucat şi i-a ieșit bine. FOARTE BINE!

Pasiunea e joacă. Plăcerea e joacă. Tango e joacă.

Noi ajunsesem să credem că tango este o chestiune foarte serioasă. Lecţia primită la bal a fost:

"Tango NU este o chestiune serioasă. Tango este ALTCEVA. Tango este o chestiune de pasiune. Pasiunea este mai apropiată de joacă decât de seriozitate. În tango eşti tu însuţi, cu toate ale tale, bune şi rele. În tango improvizezi, ŞTIIND. În tango TE JOCI, ştiind. TANGO ESTE JOACA ADULTULUI"

Este evident, de vreme ce joaca este aolescența pasiunii.

Noi suntem un clopot. Începătorii sunt un clopot. Pentru ca un clopot să cânte, să sune, îi fac trebuinţă două lucruri: o limbă şi o sfoară. Limba a fost, este şi va fi tango. Sfoara sunt ei.

Chiar şi la bal, ne-au învățat ceva nou: "Reinvatati să vă jucaţi"

Capacitatea de a te juca naşte puterea de a surprinde. NE DORIM să fim surprinşi. NE DORIM să avem surprize. Viaţa de zi cu zi ne împinge spre nevoia aparentă de certitudini, dar copilul din noi suferă şi îşi cere drepturile: "SURPRINDE-MĂ! Fă-mi o surpriză! Vreau să ştiu şi să nu ştiu ce va fi pentru mine sub Bradul de Crăciun!"

După asta tânjim, în 2012, în 2013... În ziua de azi.

Şi asta ne-au dat Oamenii ăştia, la bal.

Cine nu a fost acolo, cine nu crede, să privească imaginile şi filmele făcute... Cu greu îmi pot imagina o pledoarie mai puternică, o argumentaţie mai mare pentru tango, pentru joacă, pentru copilul, pentru Bărbatul sau pentru Femeia din noi decât ceea ce au reuşit să arate ei acolo.

Nu au mutat munţii din loc. Ne-au clintit pe noi. Au clintit ÎNLĂUNTRUL nostru. Au reuşit să clintească înlăuntrul nostru într-un moment în care noi chiar credeam că NU MAI AU CU CE SĂ NE SURPRINDĂ. Într-un moment în care credeam că ştim că sunt buni, foarte buni şi că ne vor arăta mereu asta. Într-un moment în care am crezut că îi cunoaştem şi că nu ne mai pot surprinde cu nimic.

Ei bine... Au reuşit s-o facă. Ne-au surprins. DIN NOU!

:)

Mulţumim frumos!

Acţiune. Expectativă.

                                  MOTTO: "Oamenii care ne iubesc nu sunt oamenii pe care îi iubim" (Mr. K)

De multe, foarte multe ori se întâmplă aşa, ca în motto-ul textului. De multe ori însă totul este alimentat de noi înşine.

Atunci când doar tu te întrebi ce îşi doreşte persoana de lângă tine, de la tine, înseamnă că îi laşi puterea şi acţiunea şi decizia COMPLET. Tu nu ai nimic în contrabalanta, nu ai nimic de oferit, nu eşti egalul său ! Te pui de la început într-o situaţie de inferioritate. TU faci asta.

Ar trebui să te întrebi cel puţin alte două lucruri:

- ce îmi doresc eu de la mine?

- ce îmi doresc eu de la persoana de lângă mine?

"Ce îşi doreşte cel de lângă mine de la mine?" ar trebui să fie a treia întrebare pe care să ţi-o pui, nu prima. Pentru că dacă nu ştii cine eşti şi nu ştii ce cauţi, ai şanse mari să fii doar combustibil pentru viaţa altora. Lemnul care va arde pentru ca alţii să aibă căldură.

Cum poţi să dai ceva cuiva, PÂNĂ să ai ceva de dăruit? Cineva a spus: "Înainte de a da, trebuie să ai!"

Ceea ce uităm sau, de fapt, ceea ce NU NE ÎNVAŢĂ NIMENI este faptul că înainte de a cere altora să facă ceva pentru mine, EU trebuie să fac ceva pentru mine.

Este o atitudine infantilă să cer altora ceea ce eu nu îmi dau.

De ce mă plâng că nu mă respectă alţii atâta timp cât EU nu mă respect?

De ce mă plâng că nu mă iubeşte nimeni atâta timp cât EU nu mă iubesc?

De ce mă plâng că nu sunt o persoană frumoasă atâta vreme cat-iata! EU îmi spun că nu sunt o persoană frumoasă?

De ce mă plâng că toţi îmi pun piedici atâta vreme cât EU NU CRED că pot merge înainte?

Şi de ce mă plâng că nu mă ajută nimeni cât timp EU nu cred că pot reuşi?

Iar după ce reuşesc să înţeleg cam cine sunt şi cam ce vreau, ar fi bine să ţin cont de ceea ce m-a învăţat cineva odată:

"DACĂ VREI SĂ AI CEEA CE NU AI MAI AVUT, TREBUIE SĂ FACI CEEA CE NU AI MAI FĂCUT"

O relaţie pleacă de la echilibrul dintre a da şi a primi. Dacă doar dai sau doar primeşti, unul va suferi. Mai devreme sau mai târziu. Şi aceea nu va fi niciodată o relaţie. Cât este raportul acceptabil dintre a da şi a primi...asta se defineşte în interiorul relaţiei.

Îmi place să cred într-o relaţie în care tu mă consumi pe mine pentru nevoia ta. Iar lumina, bucuria şi plăcerea pe care le trăieşti avându-ţi nevoia împlinită, sunt combustibilul pe care îl consum eu, pentru a-mi satisface nevoia mea. Împlinindu-mă, sunt gata, sunt pregătit să ţi se facă foame din nou. Cercul se închide.

Astfel, după o vreme, începem să ne completăm unul pe altul. Eu voi începe să am din ce în ce mai mult gustul de care ai nevoie iar tu vei avea din ce în ce mai mult aroma trebuincioasă mie.

Nu poţi sta la nesfârşit ca un copil la Disneyland, aşteptând de la persoana de lângă tine să te surprindă, să te înţeleagă...să te iubească. Nu poţi sta pur şi simplu în aşteptarea ca "ceva" să se întâmple. Ca "celălalt/cealaltă" să facă ceva.

Nevoia de a fi surprins (=nevoia de a fi copil, = nevoia de a primi fără a da) există cu valori de la zero la infinit.

Infinit sunt cei care doar vor/pot primi.

Zero sunt cei care au nevoie să aibă totul sub control. ORICE surpriză este pentru aceştia negativă.

Este greşit să aştepţi doar surprize şi nu certitudini, este greşit să aştepţi doar certitudini şi nici o surpriză. Este greşit să nu mai fii copil deloc, este greşit să rămâi doar copil.

Toţi avem, în măsură mai mare sau mai mică, nevoia de a fi surprinşi şi avem nevoie de certitudini. Cu cât îmbătrânim, nevoia de certitudine creşte iar cea de surpriză scade...aparent, cel puţin.

De aceea probabil când îmbătrânim, dăm în mintea copiilor... Exagerăm în mijlocul vieţii cu nevoia de certitudine şi uităm de joacă, de surpriză. Apoi nevoia de surpriză vine peste noi, ca o nevoie a organismului pe care am ignorat-o. Din cauza căreia ne-am îmbolnăvit de...bătrâneţe.

Poate că dacă am reuşi să ţinem un echilibru între nevoia de certitudine şi cea de surpriză, nu am mai îmbătrâni niciodată... Doar am muri, aşa, într-o zi. Nu dintr-o boală.

Ci dintr-o certitudine. Dintr-o surpriză.

Impulsuri

                                             Pentru fata mea.
                                             Pentru nepoata mea.
                                             Pentru toţi cei asemeni lor, pentru toţi cei asemeni mie

Impulsurile sunt ca fructele verzi. Când suntem tineri, nerăbdători, le culegem şi muşcăm din ele cu pofta speranţei că vor avea gustul pe care... nici măcar nu ştim exact care este. Doar sperăm, ceva.
De aceea de cele mai multe ori nu ne satisface nici gestul, nici fapta în sine şi (mai ales) rezultatul. De aceea poate atâţia tineri sunt dezorientaţi şi nemulţumiţi, fără a  a şti, fără a fi conştienţi, până la urmă, de ce.
Şi asta se întâmplă pentru că nu ni se îndeplineşte mai nimic. Suntem prada impulsului. Iar rezultatul nu ne mulţumeşte pentru că este crud, este necopt.
Şi astfel rămânem cu speranţa... şi cu un acut sentiment de neîmplinire. Şi ne trezim de multe ori că vânăm prin repetare speranţa ca un fruct necopt să fie de fapt dulce şi copt. Şi nu se prea întâmplă...
Ceea ce câştigăm pe măsură ce înaintăm în vârstă este răbdarea. Răbdarea de a lăsa un fruct să... evolueze. Un fruct se poate coace sau se poate usca şi dispărea. Dacă se usucă, înseamnă că n-a fost să fie. Dacă se coace, există, într-adevăr, posibilitatea să fie stricat pe dinăuntru. Dar şansa de a fi dezamăgiţi este mult mai mică. De fapt, învăţăm să ne reducem numărul de deziluzii.
Este util să învăţăm să avem răbdare, să lăsăm impulsurile să se coacă. Nu să renunţăm la ele. Cele care se vor usca, vor dispărea de la sine. Celelalte se vor coace. Da, poate dura o zi, o lună, zece ani... Dar nu vor mai fi crude. Când ştim că s-au copt? Simţim asta. Diferenţa alegerii între un impuls necopt şi unul copt stă în diferenţa dintre nevoie şi plăcere. Este diferenţa dintre nevoia de a face sex şi plăcerea de a face dragoste, de exemplu.

A-ţi urma orbeşte impulsurile înseamnă de cele mai multe ori a rămâne cu dinţii sterpeziţi de acreala fructului necopt.

Ceea ce riscă să piardă o persoană matură este bucuria. Bucuria riscului, bucuria jocului, bucuria senzaţiei unice de-a alege orbeşte pe baza primului instinct.
Dacă  nu eşti atent şi uiţi să fii tânăr, plata este bucuria. Pe care nu o mai ai. Şi trist este că ceea ce ai câştigat este anulat de ceea ce ai plătit. Pentru că nu te mai poţi bucura, te poţi doar mulţumi. Iar în clipa în care nu te mai poţi decât mulţumi, de fapt ai murit. Pentru că nu mai acţionezi... DOAR re-actionezi. Obiectele doar reacţionează. Fiinţele vii acţionează şi reacţionează.

Poţi fi DOAR tânăr, DOAR matur sau tânăr şi matur / matur şi tânăr.
Un lucru important atunci când eşti DOAR tânăr este imaginea ta despre tine. Modul în care tu te vezi pe tine.
Un alt lucru important pe care trebuie să îl ştii atunci când  eşti tânăr este faptul că dacă vei rămâne în timp DOAR tânăr, dacă  nu te vei maturiza, lumea va trece pe lângă sau peste tine.
Criza acută pe care o au tinerii (nu neapărat de AZI, au avut-o într-o măsură mai mică sau mai mare şi cei de IERI) este lipsa modelelor. Criza de azi stă în modul în care TU TE CONCEPI PE TINE ÎNSUŢI /ÎNSĂŢI.
Cuvântul modern folosit pentru model defineşte însăşi criza în care se află tinerii noştri. IDOL. STAR.
Cititorule, compară cu MODEL. Compară cu MENTOR. Caută în DEX şi vei afla cumplita diferenţă.
Părerea mea este că fiecare tânăr trebuie să îşi fie propriul model. Să se definească pe sine. Sub grija unui mentor.

Şcoala nu face asta. Familia nu face asta. Societatea a uitat să facă asta.
Şi apoi familia se plânge de şcoală şi de societate.
Cititorule, nu găseşti ironică situaţia asta?

Partea 4. I just add words

Motto: "Dansul meu invata sa iti potoleasca setea" (Da.Tot eu am spus-o...)

Cand nu stii ce ai de facut, inseamna ca nu stii unde vrei sa ajungi. Fara un scop, cum sa stii ce ai de facut?
Miercurea trecuta am iesit din sala de dans cu doua idei clare. Prima era ca nu poti dansa tango daca nu stii cine esti si daca nu ai un scop.
A doua idee era mai simpla, mai robusta: "Vineri, la milonga, voi reincepe sa redevin".
Nu este o problema de orgoliu. Este o chestiune de perseverenta si de ambitie. Pana la urma, tango este un instrument de autoevaluare.
Evident, esecul meu de miercuri dovededea un singur lucru: tango se danseaza cu capul. Si, evident, cu sufletul. Tango reuseste, prin esenta sa, sa oblige cele doua entitati distincte ale noastre (minte si traire), sa lucreze impreuna.
Am iesit din sala miercuri zbarnaind pe frecventa clasicului "unde nu e cap, e vai de picioare" (singura exceptie, dupa mine, o face cuiul: nu are picioare si e vai de capul lui!)

Aseara, la cea de-a doua milonga, am inceput sa urc treptele la loc. Am plecat de la ceea ce intuisem, deja, mai demult: tupeu.
Tupeul bun. Tupeul ca impuls. Tupeul tangoului.
Tupeul tangoului este haina de bal a golanului cu bun simt.
Vineri am fost golan. Am fost golan in sensul ca nu mi-a pasat decat de dans. Nu mi-a pasat de posibilele remarci ale mult-mai-avansatilor de pe ringul de dans (aveam sa aflu ca adevaratii profi de tango nici macar nu comenteaza...). Nu mi-a pasat de eventualele greșeli pe care LE-AS FI PUTUT face, ci doar de pașii pe care ii cunoașteam.
Nu mi-a pasat de ceea ce NU stiu, ci doar de ceea ce ȘTIU. Nu mi-a pasat de Nu ci doar de DA.

A functionat! Așa cum un celebru personaj spunea "I'll be back!", eu chiar am făcut-o! M-am întors in echilibrul meu cu tango. Evident, in echilibrul pe care un incepator il are cu tango. Nu îmi pot cere o relație cu tango așa ca si cum as fi un profi. Dar exista o asemanare între relația MEA cu tango si relația instructorilor mei (profi) cu tango: daruirea. Sunt gata sa mă darui acestui dans in măsura in care ei se daruiesc deja, lui.

Atunci cand invit o partenera la dans, vreau sa o fac sa se simta bine, simtindu-ma bine si eu. Noi uitam cateodata de asta, in viata obisnuita. Uitam ca trebuie sa ne faca placere si ca nu trebuie sa facem din placerea partenerei  / partenerului un scop in sine.
Nu ea, nu eu, ci NOI!
Asta a fost o alta chestie pe care o intuiam, dar tango mi-a aratat-o direct si simplu...

In / prin tango, vreau sa ii arat pasiunea cu care am fost daruit, vreau sa ii cunosc pasiunea cu care a fost ea binecuvantata si vreau sa incercam sa intrevedem impreuna pasiunea ce se poate naste între noi. Avem la dispozitie, in principiu, o...tanda.

Vineri seara, in cea de-a doua milonga din viata mea, partenerele mele m-au invatat ca tango e una din cele mai puternice arme impotriva misoginismului.
NICI UN MISOGIN NU POATE DANSA TANGO! Deși aparent "Man rules!" Întru-un tango, de fapt lucrurile sunt nu exact pe dos, dar...complet altfel. CUPLUL, nu El sau Ea!
Mai mult... Tango mă învață că... Nu exista EA fără EL si nu exista EL fără EA... Tango de unul singur?!?

La cea de-a doua milonga, am inceput sa urc treptele la loc la loc! (La ultima lecție de miercuri fusesem vraiste). Am redescoperit placerea de a fi impreuna. Placerea de a fi impreuna nu cu o femeie anume, cu o Femeie.
Pentru ca, eu așa simt, vad si dansez: partenerele mele de tango nu sunt femei, ci Femei.

Cateva cuvinte despre cine ne invata sa dansam. Stiti cine sunt ? Nu sunt instructorii. Nu sunt instructorii, ca instructori. Ci sunt aia -aia doi, care ARD. Care uneori uita, sau se prefac ca uita de noi la lectii, ca sa faca si ei cativa pasi DOAR PENTRU EI! Asta imi place la ei si inteleg ca, de fapt, asta este singurul mod in care ne pot invata...partile care NU se pot explica.

Despre scris, acum. Cuiva i-au plăcut cuvintele mele referitoare la tango, si am promis ca voi explica ceva. De aici titlul acestui material. NU EU scriu. Colegii mei, partenerele mele, instructorii mei... Aceștia sunt oamenii care simt, trăiesc, se misca, vibreaza, suferă tango. Eu doar observ ce se întâmpla, si adaug cuvinte. Atât... Este meritul LOR, nu al meu. Eu doar trag cu ochiul la este la mine si la alții in suflet.
Eu doar adaug cuvinte...

Pentru bal, am înțeles ca, in principiu este bine sa evităm cuvântul "Multumesc!"
Ei bine... As vrea sa spun ceva tuturor partenerelor mele (din prezent, din viitor, din trecut):
"La sfârșitul fiecărui dans, m-am uitat / mă voi uita in ochii tai si privirea mea a însemnat si va însemna un singur lucru: SUNT MAI FRUMOS CU UN TANGO!"

Partea 3: Esecul

Motto: "Ai sa cazi. Important nu este sa incerci sa eviti sa cazi, important este ceea ce faci DUPA ce ai cazut." (Citat din nou, din mine insumi)

Aseara (miercuri) am ratat aproape tot.
Capul imi era atat de gol incat m-a batut gandul cateva minute sa candidez la alegerile parlamentare.
Un picior a luat-o in stanga, incercand parca sa iasa pe geam, dreptul se lipea de podea cu indaratnicia reflexului de-a strivi o ganganie odioasa odata pentru totdeauna, combinata cu 1 kg de superglue.
In timp ce mainile mele descifrau mai degraba limbajul surdomutilor, corpul mi se balanganea nauc in mijlocul salii. Singurele mai nauce erau partenerele mele care ma priveau ca pe o ciudatenie nascuta din sexul facut la betie intre tornada haotica si un elefant de 10 tone.
Partenerele mi-au tras, cu delicatete feminina, pumni in cap. Am reusit sa le calc nu atat pe picioare, cat pe nervi, pana cand una din ele a pus punctul pe I:
"NU CONDUCI"

Evident. Nu conduceam pentru ca habar nu aveam ce vreau, habar nu aveam ce e cu mine, habar nu aveam de unde vin si unde ma duc.
Eram fix ca Alice in Tara Minunilor, in acel dialog absolut senzational cu Pisica de Chesire:
"(Alice) - Pe unde sa o iau?
(Pisica) - Unde vrei sa ajungi?
(Alice) - Nu conteaza unde ajung!
(Pisica) - Atunci nu conteaza pe unde o iei!"

Mi-am adus aminte de copilarie. Demult -Doamne! Cati ani au trecut de cand a fost "demult!" - am cantat la pian. Pianul este o fiinta ciudat de geloasa. Nu iti cere sa sa nu fii si cu altcineva (o vioara, de exemplu), daca te tin curelele. Dar iti cere sa ii acorzi atentie si un timp minim. Nu faci asta, te plesneste de nu te vezi! Nu iti mai da melodiile pe care ti le doresti, poti sa te rogi sau sa ameninti cat vrei!
Mi-am dat seama ca tango este la fel iar eu  miercuri nu ii acordam Ceea ce trebuia. Si atunci, la fel ca o femeie furioasa ca nu i se acorda atentia cuvenita, manifestandu-se prin partenerele mele, a plecat! Just like that!
A plecat din mine si partea complet aiurea este ca nu s-a dus in altcineva, pur si simplu parea pierdut, pentru ca tango-ul din MINE nu se poate duce in alta persoana! E o chestie de relatie, daca relatia mea cu tine nu merge, tu nu poti avea relatia noastra... cu ALTCINEVA!
Ceva se pierdea...

Cand am iesit pe usa, am privit in urma. Pasii mei zaceau risipiti alanadala pe podeaua salii, straini de orice ritm, goliti de orice continut, ca niste (da, suna a cliseu, dar asta simteam) papusi dezarticulate aruncate cu furie pe jos de un papusar in pragul nebuniei, nemultumit de performanta jalnica (a lui? A papusilor?!?) din acea seara.

Trebuia sa ma hotarasc: renunt? Sau continui?
Puteam spune "GATA! Ma opresc, pentru ca NU POT!"

M-am decis, pasind la iesire pragul scolii, sa NU NU!
Sa NU "NU POT", sa NU "NU STIU", sa NU "NU E PENTRU MINE"!

Si oricate partenere voi enerva, si oricate partenere vor incepe sa ma refuze a dansa cu mine, atata vreme cat va mai ramane una, atata vreme cat va mai ramane NICIUNA, dar voi ramane EU, NU voi renunta.
Si atunci cand voi fi jos, jos de tot, voi sti ca am un atu urias: MAI JOS DE ATAT NU POT CADEA!
Si ma voi apuca sa urc treptele la loc, una cate una, pana cand voi ajunge...

NU sa devin cel mai bun.
NU sa conving ca sunt "absolut frumos, destept si modest"
Ci ca sa conving tango-ul ca se poate odihni, daca simte nevoia cinci minute, SI in mine.

Partea 2: Prima seara de practica - tango

MOTTO: "Daca vrei sa iei foc, foloseste unul din cei doi TA: TAbasco sau TAngo!" (Eu am spus asta...)

In timpul primei seri  de practica, mai multi dintre noi au facut urmatorul comentariu: "Parca ar fi o seara de bal de demult!". Cu farmecul, cu magia, cu vibratia unor vremuri, a unor sentimente pe care, poate, cei mai multi dintre noi le credeau demult apuse.
Si atunci, ce este aceasta? Un fel de mica minune? Dar cine face minuni,  de obicei? Oamenii obisnuiti. NOI! Noi, cei prezenti, faceam minunea care ne incanta-nu stiu CATI dintre noi erau constienti de acest lucru, dar asa stateau lucrurile. Insa ma intreb: "Ce determina un om obisnuit sa faca minuni? Lucruri de care nici macar nu este constient?"
Nu stiu raspunsul pentru alte situatii, dar pentru aseara, raspunsul este destul de limpede: "tango". Tango nu face minuni, tango ne face PE NOI sa facem minuni. Este ca o apa curgatoare. O poti privi ca pe un ceva in care sa iti speli rufele. O poti privi ca pe un ceva pe care il lasi sa curga / starneasca trairi prin tine. E o chestie de alegere, de capacitate de intelegere. Poti sa ii ceri doar ceea ce poti sa primesti  la el. Iti poate spala rufele. Sau iti poate potoli setea de "VREAU MAI MULT DE LA MINE". Alegerea e a ta.

Minunea nu o face cel ce vrea sa faca minuni. Minunea o face doar cel ce POATE PRIMI  minuni. Asa este tango-nu face minuni pentru mine. EU fac minuni pentru mine, lasandu-l sa curga prin mine.

Pentru tango trebuie sa fii viu. In timpul primei milonga, o panica m-a cuprins, vazand cat de putin viu sunt. In timpul primei seri  de practica, inima a inceput sa imi vina la loc. Sala de dans era o sala de reanimare, unde (ma refer in special la  noi, incepatorii) fiecare ne-am facut fiecaruia resuscitare si respiratie gura la gura ("Honi soit qui mal y pense", OK?).
Ne-am incurajat si, incetul cu incetul, pasii au inceput sa se lege. N-au mai fost 10 pasi risipiti pe podea. Au inceput sa devina cinci perechi de cate doi pasi legati. Apoi cate doua perechi  cate cinci pasi. Si tot asa. Pana urma, devii bun in ceea ce faci in mod repetat.

Eu cred ca multa vreme ni s-a parut, multora dintre noi, tangoul ca fiind ceva inaccesibil, un "ceva" pe care desi ni-l dorim, nu il vom putea avea niciodata. Cineva m-a invatat recent, insa, ca "DACA VREI SA AI CE NU AI MAI AVUT, TREBUIE SA FACI CE NU AI MAI FACUT". Se pare ca noi toti ne-am hotarat sa avem ceva ce nu am mai avut... Confirmarea am primit-o in timpul primei seri de practica, de la noi insine!

Despre dureri. Deja din timpul primelor lectii, dar manifestandu-se mult mai "eficient" pe durata acestei seri de practica, au inceput sa apara durerile. Ca semn al faptului ca fiecare dintre noi incepea sa faca ceva ce nu mai facuse pana atunci. Majoritatea dintre noi au inceput sa descopere ca au cu mult mai multi muschi decat banuiau!
A fost a doua oara cand mi se valida o teorie mai veche a mea. Teoria e simpla: "Daca ceva ti-e neplacut si NU AI CE SA FACI in privinta asta, suceste-l! Fa-l placut!".
Prima data mi-am verificat teoria pe mine insumi: m-am trezit intr-o dimineata cu fiecare zgarciulet si muschiulet din mine (si credeti-ma, am destule de-astea!) incercand sa imi arate cat de multa durere poate sa incapa in el. Pana in acea dimineata ma rezumasem sa imi spun: "ma simt de parca m-a lovit trenul!". Dar atunci m-am revoltat si mi-am spus: "ma simt de parca as fi facut toata noaptea dragoste cu <> superba!". Si, dintr-o data, fiecare secunda de durere si-a shimbat sensul (try to imagine, ok?).
La fel, aseara, fiecare senzatie de durere ne aducea aminte ca ne-am hotarat  schimbam ceva in viata noastra, am hotarat sa facem CEVA CE NU AM MAI FACUT (deci muschiuletii se revolta, nu?), pentru ca ne dorim CEVA CE NU AM MAI AVUT!
Dintr-o data, e placut, nu? :)

Incetul cu incetul, am inceput sa ne dam seama ca tango este un flux. Un fluid care trece de la unul la celalalt, repetat, in ambele sensuri, intre cei doi parteneri. Interesant este ca tango a inceput sa ne arate ca poti dansa intr-o seara cu acelasi partener, indiferent  cate au fost persoanele care ti-au trecut prin brate sau, din contra, poti dansa cu o multime de parteneri, desi un singur om a stat lipit de tine tot timpul...

Tango este o apa curgatoare circulara. El izvoraste din ultimul acord si se varsa in primul sunet. Se implineste in primul pas si se iveste in ultima miscare.

Tango nu isi pune intrebari. Tango stie.

Tango nu da lectii. Tango se daruieste.

Ca barbat, pentru a te putea misca tango (deja incep sa simt ca de fapt tango, nu se danseaza, ci "se misca"), trebuie, printre multe altele, sa inspiri  incredere partenerei. Daca NU ii inspiri incredere, CUM i-ai putea cere sa se lase pe mana ta?
Si inca un truc furat (ca nu au vrut sa ni-l spuna direct, hotii! :) ) in timpul primei seri de practica, este urmatorul: tango se danseaza FOARTE mult cu MAINILE! Cine stie, intelege la ce ma refer. Cui nu stie, n-are rost sa ii explic!

Asa cum se vede, deocamdata, de unde stam noi, tango nu are de-a face neaparat cu dragostea, ci doar cu pasiunea. Asa ni (mi) se pare in acest moment, cel putin. Privind doi parteneri in tango, ceea ce vad nu este dragoste ci pasiune. Poate ma insel. Poate nu... :)

  Este evident, punand toate aceste lucruri cap la cap, faptul ca noi aici nu invatam doar un dans. Mai mult, sunt convins ca multi dintre noi NICI MACAR NU AU VENIT aici DOAR pentru a invata sa danseze...

Cert este ca un alt motiv pentru care o persoana danseaza tango este pentru ca ii place sa seduca si, in egala masura, ii place sa se lase sedusa. Pentru ca STIE sa seduca si pentru ca STIE sa se lase sedusa.
Cu stil... :)

Tango este esenta comunicarii. A pasiunii. Si a bunului simt.
Tango nu este o muzica sau un dans pentru marlani. Dauneaza grav nesimtirii si combate misto-ul.

In egala masura - si asta am spus-o mai demult! - tango mi s-a parut intotdeauna esenta coridei. Cea mai echitabila forma de corida, fara invingator si invins. Corida suprema, in si prin care se manifesta o fiinta superioara. Cea care si-a depasit nevoia de a invinge, descoperind-si nevoia DE A FI EGALA SI DIFERITA, simultan, cu si de cealalta.

O intrebare interesanta pe care ne-am pus-o inainte de prima seara de practica a fost: "cati timpi are tango?". Pentru ca multi dintre noi (eu ma numar printre acestia!) au / aveau nevoie sa poata masura, sa stie, milimetric si clar, calculat, ce si cum inainte de a face.
Raspunsul l-am primit la sfarsitul celor patru ore de practica, si ni l-am dat singuri: "tango are un singur timp: timpul PREZENT". El nu exista ieri si nu va exista maine. El exista doar ACUM. 
(Da, m-am jucat putin cu cuvintele!)

Am fi fost tentati sa spunem ca tango este o oglinda, dar ne-am fi inselat. Nu este o oglinda, este o sala a oglinzilor, pentru ca iti arata cate un chip al tau in fiecare partener cu care dansezi.

Desi poate parea ciudat, tango este un dans care... nu incepe niciodata, pentru simplul motiv ca... nu s-a incheiat vreodata.

In fine.
Dupa aceasta prima seara de practica, adorm tinand in mana stanga cartea pe care o citeam cand m-am imbratisat in aeroport. :)
Adorm mangaiat de glasul partenerei, care imi confirma, in vis, nevoia femeii-tango de la barbatul-tango: "Condu-ma!"

Partea 1: Aroma primei milonga

Un lucru trebuie precizat de la bun inceput: talentul meu in ceea ce privește dansul are drept echivalent ancora Titanicului. In acest sens trebuie citite si intelese gandurile pe care mi le-am notat pe telefonul mobil in timpul primei Milonga la care am participat in viața mea. Ieri, de Sf. Andrei. Din primul moment in care am intrat mi-am propus un singur lucru: sa ii urmăresc doar pe cei care NU danseaza foarte bine tango, ca sa ii pot urmari cat de cat in mod rational si sa pot invata cate ceva... Unul din primele lucruri de care mi-am dat seama privind ringul de dans a fost ca tango nu e un dans. La naiba! E mai mult. Noi vom invata la scoala cum sa scoatem tango din noi, la lumina. Problema este daca il avem in noi... Pana la urma, a vorbi despre tango înseamnă de fapt a vorbi despre seductie. Si, de fapt, așa cum a vorbi despre seductie este complet aiurea (a seduce, inseamna a face, nu a vorbi despre...), la fel de aiurea este de a vorbi despre tango. Dar, in momentul asta, ma vad obligat a ma rezuma la vorbit si nu la facut... :) In egala masura, este vorba despre respect. Nu poti dansa asa ceva cat timp nu il respecti total pe celalalt. Un alt lucru pe care l-am inteles (zic eu!) privind oamenii de pe ring a fost ca barbatul trebuie sa stie foarte bine ceea ce vrea. Si ca trebuie sa stie foarte bine cum sa comunice femeii acest lucru. In egala masura, cei de pe scena mi-au aratat ca tangoul este un dans care presupune tupeu si pasiune. Nu ai tupeu si pasiune, nu dansezi tango. Poti incerca, dar nu va fi tango, va fi altceva-sah, ping-pong, popice... Foarte ok si astea, dar... Nu tango. Revenind la milonga de aseara, trebuie recunosc faptul ca este prima data cand intru intr-o sala plina de femei superbe si ma uit cum se misca barbatii! Si am facut asta pret de vreo trei ore!!! M-am prins aseara ca tango este arta de a duce la bun sfarsit...un lucru complex, complicat, cu femei diferite. E un test de incercare a puterii barbatului. In egala masura este un test de incercare al femeii - este un dans al femeii inteligente, puternice si pasionale. Altceva ce am invatat aseara: in interiorul spatiului creat barbat prin miscarile sale, femeia se poate manifesta, aratand cine este si ce isi doreste. Este de datoria barbatului sa creeze un spatiu potrivit, necesar femeii cu care danseaza. Pentru aceasta, el trebuie sa o inteleaga. Hmmmmm... Un lucru care nu mi se pare fair-play deloc: in timpul dansului, barbatul alege dansul/miscarile, le transmite partenerei, ii creeaza spatiul necesar si in tot timpul asta, mai trebuie sa si danseze! Pai nu e corect deloc! :) Sunt curios un lucru: daca avem acelasi cantec de doua ori-un barbat va face aceleasi (aproape) miscari? Daca pe acelasi cantec un barbat danseaza cu doua femei diferite, vor fi miscari (aproape) la fel din partea femeilor sau nu? Probabil ca raspunsurile la toate intrebarile mele vor veni in timp...nu de la cineva anume, ci de la dansul in sine. :) Simt, dupa aceasta prima milonga, ca in momentul in care tangoul se va fi asezat asa cum trebuie in capul meu, dansul imi va iesi (am stabilit deja ca tango este cu mult mai mult decat un dans, da?). Pentru ca in acel moment INAUNTRUL meu ii va spune corpului ce sa faca. Si cum. Ceea ce povestesc aici este o milonga privita si inteleasa prin filtrul unui om cu o experienta de peste o ora in arta tango-ului (o ora si 15 minute). Care face pasii cracanati de teama sa nu isi calce partenera pe picioare si care se minuneaza de frumusetea sincronizarii pasilor celor de pe ringul de dans. Care habar nu are ce pas urmeaza sa faca dar este convins ca VA STI, la un moment dat (cel potrivit!) cum sa... Seara primei milonga o voi pune acolo, undeva, in mine la pastrare. E bine sa pui lucrurile bune si pozitive la pastrare - nu stii niciodata cand iti vor fi folos! Si, una peste alta, raman cu aroma unei seri superbe, aroma unui pahar de vin vechi si nobil pe care inca nu l-am gustat... Dar pe care, cu siguranta, il voi bea, pana la capat!

DECALOGUL CELOR 11 PORUNCI

Domnul K a spus-o
(și DA, sunt mai mult de 11!)

1. Oricât ai fi de deştept, dacă eşti prost, tot degeaba
2. Cele mai frumoase animale de pe pământ sunt (în ordine alfabetică): Calul, Delfinul, Femeia.
3. Nu pun decât pariuri pe care ştiu sigur că le voi câştiga sau pe care ştiu sigur că le voi pierde
4. Când oul se crede mai deştept decât găina, ajunge omletă
5. Un subaltern care nu îşi bârfeşte şeful, înseamnă că îl sapă.
6. Ideile mele sunt precum cărămida: deşi dreptunghiulară, când o arunci în apă face unde rotunde
7. Nu poţi învinge pe cine nu respecţi.
8. Un bun manager e cel care ia cele mai bune decizii, nu cel care are cele mai bune idei.
9. Merită să mergi în parc cu copilul. Vei avea ocazia să întâlneşti mămici semnificative şi surori bestiale.
10. Unii trec prin viata precum inductorul de cale şuntat – pasivi şi paraleli cu calea ferată / viaţa.
11. Femeia perfectă: are, poate, ştie, vrea.
12. Bărbatul perfect: ştie cât, cum, când, ce.
13. Greşelile le fac deştepţii. Proştii fac prostii.
14. Purtam iadul şi raiul în noi, fiecare. Faptele noastre ne înlesnesc accesul la una sau alta.
15. Cariera (muzicală sau nu) a multora (de la noi şi de aiurea) are drept coloană vertebrală schema BBBCCT (Buze, Buci, Buric, Cur, Craci. Ţâţe)
16. Ţi-ai vinde sufletul diavolului pentru copilul tău ?
17. Viata ti se încheie in momentul în care crezi şi începi sa crezi într-un Dumnezeu. Restul (ce ţi se întâmplă după aceea) e un bonus.
18. Nu încerca să repari o greșeală, făcând o prostie!

Altcineva a spus-o

1. Nu dau lecţii şi nu dau pomeni. Când dau ceva, mă dau pe mine însumi.
2. Dacă vrei să ai ce nu ai mai avut, trebuie să faci ceea ce nu ai mai făcut
3. Singurul om mai deştept decât mine sunt eu însumi.
4. Nu oricine te poate jigni.
5. Dacă porcul ar vedea cum arată unii după ce îl mănâncă, s-ar simţi răzbunat.
6. Am o părere şi nu sunt de acord cu ea.
7. Eu am întotdeauna dreptate, mai puţin atunci când nu am dreptate.

Fightdance

Cea mai echitabilă formă de coridă este tangoul

Mârlănia începe cu mine

Mârlănia începe cu mine. Da, da, cu mine, cel care mă dau rotund că sunt anti-mârlănie, anti-nesimţire, dar care iau senin şi pur câte 4-5 litri din dozatoarele montate pe holuri (neesenţial faptul ca după 2 ore de la montare ele rămân goale). Şi, dacă stau bine să mă gândesc, pot găsi încă o sumedenie de semne de mârlănie în mine: muzică ascultată tare - chiar şi la căşti, vorbitul la mobil în gura mare, vorbitul tare în autobuz... lucruri făcute de mine. Cel care am pretenţii, nu ? Cel care are pretenţii, dar nu de la sine, ci de la ceilalţi.
Şi, dacă staţi bine să vă gândiţi, puteţi găsi o sumedenie de semne de mârlănie în voi înşivă.
Mârlănia nu începe cu alţii. Mârlănia începe cu noi. Cu mine.

Toleranţă

Problema cu toleranţa este că mulţi (prea mulţi) îşi clădesc sentimentul de toleranţă pe un sentiment de superioritate.
Problema cu toleranţa este că mulţi (prea mulţi) îşi clădesc sentimentul de toleranţă pe un sentiment de inferioritate.
Problema cu toleranţa este că puţini (prea puţini) îşi clădesc sentimentul de toleranţă pe un sentiment de egalitate.

Pantof Rosu cu Toc

Pantof Roşu cu Toc

Un Pantof Roşu cu Toc nu este un pantof roşu cu toc.

Raţiunea de-a fi a unui Pantof Roşu cu Toc este de a-ţi lua/răpi răsuflarea, de a te face să uiţi să respiri, încremenirea privirii, răpirea bătăilor inimii. Nu poţi gândi în faţa unui Pantof Roşu cu Toc.

Roşul unui Pantof Roşu cu Toc este atât de năprasnic încât nu există roşu dincolo de el.

Un Pantof Roşu cu Toc se citeşte începând de la toc. Apoi de la vârf, urcând spre gleznă. Esenţa unui Pantof Roşu cu Toc este glezna. Un Pantof Roşu cu Toc se citeşte cu pantalon sau cu fustă. Se citeşte la 20, la 30 sau la 40 de ani. Se citeşte cu fascinaţia atingerii şi a sărutului interzise. El este promisiunea ilegală.

Un Pantof Roşu cu Toc se citeşte cu dorinţă neascunsă, clară, evidentă. Se citeşte nescos din picior. Nu poţi citi un Pantof Roşu cu Toc scos din picior. Nici nu există, scos din picior este golit de esenţă.

Un Pantof Roşu cu Toc nu se atinge şi nu se sărută în timpul cititului. Cititul înseamnă promisiunea.

Un Pantof Roşu cu Toc se citeşte în completă cunoştinţă de sine, cu asumarea deplină a tot ceea ce înseamnă acest lucru. Se citeşte obsesiv – nu poţi citi un Pantof Roşu cu Toc dacă nu eşti obsedat de glezna îmbrăcată de el. Se citeşte obraznic – pentru că este scris obraznic, şi este scris obraznic pentru că doar obraznic poate fi scris. Astfel încât un Pantof Roşu cu Toc se citeşte aşa cum este scris: cu obrăznicie.

Citind un Pantof Roşu cu Toc înţelegi că nu goliciunea contează ci îmbrăcămintea care dezgoleşte. Promisiunea, nu împlinirea, incertitudinea, nu siguranţa, POATE, nu DA sau NU, eventualitatea, nu certitudinea. Nu posesia, ci îmbrăţişarea. Şoapta şi nu rostirea. Odată atins, magia se risipeşte şi intervine căutarea plăcerii brute, fizice. Repetarea. Voluptatea. De aceea oare după o perioadă de voluptate căutăm pe altcineva, nu mai bun, ci pe cineva necunoscut încă nouă, care să ne poată oferi din nou emoţia mistică a incertitudinii, pentru câteva clipe, măcar.

Un Pantof Roşu cu Toc nu poate fi încălţat de o femeie, ci doar de Femeie.

Un Pantof Roşu cu Toc este crud – cel mai crud. Este lipsit de suflet, te sfâşie zâmbind, îţi răstoarnă sensurile lumii tale bine aşezate, îi răvăşeşte ordinea bine aşezată. Acesta este din motivele pentru care îl iubeşti. Pantoful Roşu cu Toc te lasă nelămurit, răvăşit, plin de dorinţă, lipsit de orice punct de orientare. Şi nici măcar nu vei şti ce simte pentru tine. Tipic feminin.

Nici un bărbat nu i se poate opune unui Pantof Roşu cu Toc.

Un Pantof Roşu cu Toc exercită aceeaşi fascinaţie asupra bărbaţilor şi femeilor, în egală măsură. Dorit şi adorat de femei şi de bărbaţi, seducţia sa mistică şi totală rămâne învăluită în roşu.

Dorim să încălţăm în Pantofi Roşii cu Toc fecioare ! Orice bărbat doreşte să încalţe o fecioară în Pantofi Roşii cu Toc ! Când vezi o fecioară, te întrebi cum să faci ca să o încalţi cu Pantofi Roşii cu Toc.

Singurul care POATE încălţa o fecioară cu Pantofi Roşii cu Toc este Bărbatul. bărbaţii visează să încalţe o fecioară cu Pantofi Roşii cu Toc. Un Bărbat o face natural. De asemenea, de aceea Bărbatul are puterea de a transforma orice femeie în fecioară.

O Femeie este fecioara care a încălţat deja Pantofii Roşii cu Toc. Evident, Fecioara e sfântă. E altceva. Pantoful Roşu cu Toc nu este sfânt. El reprezintă tot ceea ce există în afara sfinţeniei. Reprezintă umanul. Ca şi Pantoful Roşu cu Toc, umanul nu este sfânt.

Nunta este declaraţia fecioarei că a găsit Bărbatul şi este gata să se lase încălţată / să încalţe Pantofii Roşii cu Toc. Nunta este încălţarea fecioarei cu Pantofii Roşii cu Toc . Pantoful Roşu cu Toc are drept simbol nunta – nu invers. Ca femeie, poţi avea mai multe nunţi, dacă găseşti Bărbatul. O Femeie are mai multe nunţi, oricum.

O femeie încalţă Pantoful Roşu cu Toc; o Femeie acceptă încălţarea din partea Pantofului Roşu cu Toc. femeia se subordonează Pantofului Roşu cu Toc, în timp ce Femeia şi-l subordonează.

Pantoful Roşu cu Toc nu este tulburător, el te loveşte direct, drept între ochi. Pantoful Roşu cu Toc nu este tulburător, el îţi ia minţile. Nu te mişcă, te spulberă mental, raţional. În faţa unui Pantof Roşu cu Toc nu există raţiune. El este esenţa iraţionalului.

Pantoful Roşu cu Toc este Femeia, glezna este Bărbatul. Bărbatul este pus în evidenţă de îmbrăţişarea femeii – strâmtă, strânsă, fierbinte.

De fiecare dată când încalţă un Pantoful Roşu cu Toc, Femeia îl posedă. De fiecare dată când Femeia încalţă un Pantoful Roşu cu Toc ea devine conştientă de virilitatea sa, simte ceea ce simte Bărbatul când penetrunde Femeia. De fiecare dată când Femeia încalţă un Pantoful Roşu cu Toc, culorile au orgasm.

Fiecare pas al Femeii încălţate în Pantofi Roşii cu Toc devine un simbol al sexului pur, al dăruirii fizice în deplină cunoştinţă de cauză. Este felul Femeii de a spune răspicat :”Ştiu exact ceea ce vrea, ştiu exact ceea ce fac !”.

Un Pantof Roşu cu Toc se naşte atunci când Fecioara priveşte Diavolul în ochi.

Sanda cu Toc

O Sanda cu Toc este obraznică – ea nu este scrisă cu obrăznicie, precum Pantoful Roşu cu Toc, ea este obrăznicia pură. O Sanda cu Toc dezbracă piciorul de orice urmă de reţinere în ceea ce priveşte seducţia. Un picior încălţat cu Sanda cu Toc simte nevoia de a seduce. Sandaua cu Toc este goliciunea îmbrăcată a piciorului, Sandaua cu Toc dezvăluie totul, fără a lăsa piciorul gol.

Ea nu ascunde şi nici nu îşi propune asta. Ea aproape că promite, deşi nu o face, te face doar să ai senzaţia că ţi-a promis. Un picior nu este încălţat de o Sanda cu Toc, el este înfăşurat de ea. Ea expune voit, şi te lasă să crezi că. Fără să.

O Sanda cu Toc este (prefăcuta) inocenţă adolescentină pe care o îmbracă orice Femeie ce ştie / vrea / se pregăteşte să seducă. Sandaua cu Toc este modul de-a se juca al Femeii. O Sanda cu Toc reprezintă seducţia pură. Ea stârneşte dorinţa de a atinge, de a simţi piciorul.

Fecioarele se încalţă în Sandale cu Toc. Fecioarele care ştiu că, dar încă nu.

PS. Pentru a nu intra in conflict cu drepturile de autor (pe cat posibil) indic in continuare locurile de unde am luat pozele pe care le-am prelucrat pentru acest text.

http://imgfave.com/view/82531
http://imgfave.com/view/70835
http://imgfave.com/view/70766
http://www.amazon.com/Inch-Evening-Sandal-Ankle-Patent/dp/images/B0013EC10O/ref=dp_image_x_0?ie=UTF8&s=shoes&img=0&color_name=x
http://www.myconfinedspace.com/wp-content/uploads/2009/11/Kristin-Kreuk-on-her-knees-with-red-shoes.jpg
http://www.red27fashion.com/wp-content/uploads/2008/07/red-sandals.jpg

Aceiaşi, diferiţi

Mă întreb, oare de ce culoarea maro "cade" atât de bine pe o femeie (poate doar o femeie îmbrăcată complet în gri este mai elegantă decât una "îmbrăţişată" de maro), în timp pe un bărbat îmbrăcat în maro întruchipează (mai totdeauna) imaginea certitudinii eşecului ?

Ceva mai putin praf...

Nu cred că trebuie să ne gândim neapărat la legi fundamentale atunci când simţim nevoia să le sugerăm câte ceva bravilor noştri parlamentari. Pot să fie şi lucruri mici, dar importante. La urma urmei, un camion te zdrobeşte într-o fracţiune de secundă, dar un ţep în talpă te poate enerva ani de zile (dacă ţi-e lene să-l scoţi !).
Aşa că eu le-aş propune următoarele idee: ce-ar fi ca primăriile să fie obligate să acopere orice petec de pământ gol cu un covor de iarbă ? Şi tot primăriile să aibe dreptul de a obliga pe oricine efectuează lucrări să acopere zonele de pământ gol rămas în urma lucrărilor cu acest covor de iarbă ? Şi, în egală măsură, pe oricine distruge iarba, să o pună la loc ? Nu mi se pare un cap de ţară, dar ar fi mult, mult mai puţin praf în oraşele noastre.
Cei care au trecut prin Viena (de exemplu), măcar, poate vor fi observat că în acest orăşel nu prea găseşti pământ gol... găsesc ei cu ce să îl acopere (alo, alo ! nu mă refer la beton sau asfalt)