Obrăzniciile Elenei.
1. Introducere
M-am hotărât brusc sa scriu despre
ceea ce scrie ea. Nu este neapărat un semn de impotență (de obicei
când nu ești în stare să creezi ceva, te apuci să comentezi
ce-au scris alții...) - dar asta e părerea mea. Mai mult, a scrie
despre ce scrie ea este, poate, în egală măsură a crea pentru ca
adesea un scrierile ei sunt deschideri care închid. Fără a-mi dori
să îmi pun în cap iubitorii lui Minulescu (printre care mă număr
și eu), este asemănător cu ce a făcut el. A fost atât de
nesuferit încât a creat un stil și l-a ucis, deoarece nu mai ai
cum să mai scrii ca el fără să fii acuzat de plagiat.
Dar să revenim la Elena. Lumea ar
spune despre EA ca este obraznică. Eu aș spune că este
provocatoare. Probabil este același lucru, dar totul depinde de cum
te raportezi la asta. Obraznic și provocator sunt două fețe ale
aceluiași lucru: ÎNDRĂZNEALĂ. Și îți devin oglindă: dacă
ești defensiv, este obrăznicie. Dacă te simți în stare, este
provocare. Asta este Elena. O măsura a puterii celor ce-o citesc. O
încercare a puterii celor ce doresc să îi supraviețuiască. Nu
voi vorbi despre obrăzniciile ei ci despre provocările ei.
Obrăzniciile, din punctul meu de vedere, sunt doar acele mici
chestii intime picante, împărțite în doi. Intim. Provocările
sunt publice -să știe și sa vadă lumea ca ți-ai asumat ceva.
Obrăznicii, în sensul dat de tanti
Țuți și nea Nae (vecinii tăi de vis-a-vis) sunt îndrăznelile pe
care nu le poți accepta ca provocări (deși TARE ți-ai dori și
ți-ar plăcea). Sunt îndrăznelile pe care nu ți le poți asuma,
pe care nu le poți accepta. SPER ca îndrăznelile cu care mă voi
confrunta de-a lungul vieții să îmi fie mereu provocări și nu
obrăznicii... Sau poate voi deveni și eu, într-o bună zi, nea
Nae...
Mai mult decât atât – nu este vorba
despre Elena, ci este vorba despre gândurile ei. Poate că Elena o
fi obraznică (Elena-femeia), dar gândurile ei sunt provocări.
Ideea acceptării provocării e
interesantă – practic ai câștigat din momentul în care ai
acceptat. Pentru că victoria nu înseamna neapărat să duci la bun
sfârșit provocarea, ci să îți învingi teama de eșec. Teama de
a te face de râs.
Ceea ce mă îmbată în rândurile ei
este aroma dulce-amărui. Este atât de tristă în bucuria ei, atât
de plină de speranță în tristețea ei, atât de mi-se-n-rupistă
în toate cele încât nu poți să nu o iubești și să-ți vină
s-o iei de ciuf (dacă te țin curelele!!!), în același timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu