Obrăzniciile Elenei. http://elenaalexandranistor.blogspot.ro/

2. Sufrageria Elenei
Una din obrăzniciile (provocare, nu în sensul „tanti Țuți”) supreme ale Elenei, este sufrageria ei.

Sufrageria Elenei este unul din acele locuri magice în care...ești. Este locul în care tu te simți tu. Locul în care, odată ajuns, simți că îi aparții. Evident, locul trebuie să te primească. De fapt, toată chestia stă în relație – poți avea sau nu o relație cu sufrageria Elenei. Concluzia este că vorbim despre o relație cu tine însuți – cei cu IQ subunitar se vor gândi, evident, la masturbare. Nu, dragii mei (nu-i așa ca sunt drăguți – cei cu IQ subunitar? Trebuie să recunoașteți asta!), nu este vorba despre masturbare, este vorba despre relația cu sinele tău, este vorba despre cât de mult ești împăcat cu tine însuți, despre cât de mult te accepți, de fapt, pe tine. Relația cu ceilalți depinde fundamental de relația cu tine însuti și, în sensul ăsta, sufrageria Elenei este una din oglinzile perfecte. Nesuferite (așa sunt toate oglinzile!), dar perfecte.

Nu contează dacă Elena este acasă – ajută, dar nu contează!.

Nu este singurul loc din lume – am norocul să cunosc cel puțin încă două asemenea locuri. Trebuie să recunosc, nu am fost fizic niciodată în sufrageria Elenei, o știu doar din gândurile ei. Dar exact asta este una din caracteristicile fundamentale ale unor asemenea locuri: NU TREBUIE SĂ FII FIZIC ACOLO! Trebuie ca cineva să îți pomenească despre el și apoi SĂ TE PRIVEȘTI ÎN EL. Dacă te regăsești, înseamnă că deja ești acolo. Dacă nu, nu. Simplu ca un pahar cu apă. „Cu”, nu „de”.

Poate am să trec într-o zi pe acolo. Fizic. Nu că ar trebui – asta este o altă caracteristică a sufrageriei Elenei – NU TREBUIE să faci ceva. NU TREBUIE nimic. Ești. Sau nu.

Cred că un pahar de coniac fin ar fi potrivit modului în care ea mă reflectă. Am să mă așez într-un fotoliu (habar n-am dacă Elena are fotolii în sufragerie, și totuși am certitudinea că mă voi așeza într-un fotoliu) și mă voi lăsa să plutesc în non-spațiul și non-timpul din acest loc. Și sinele îmi va zâmbi.

Și dacă tot veni vorba, ce mai știm despre sufrageria Elenei?

ESTE ATEMPORALĂ. Nu există timp în sufrageria Elenei. Ceasurile sunt de decor – ți se pare că au un rost, dar nu au. Ele funcționează, într-adevăr, ca mecanisme mecanice. Dar nu arată nimic. N-au ce să îți arate. N-ai venit ca să pleci – ai venit ca să fii. Un ceas nu îți arată decât cât timp mai ai până când trebuie să încetezi ceea ce faci și să te apuci de următorul lucru. Ori tu te-ai dus acolo ca să redevii...cum îți poate arăta un ceas când ai devenit? Acolo, ceasurile funcționează la fel cum în sufrageria Elenei îți bate inima, îți respiră plămânii și rinichii îți umplu vezica (sau ce ți-or umple, n-am fost tare la anatomie niciodată – avem mai mulți rinichi, nu? Majoritatea din noi...). Atât. Nu contează dacă stai acolo un minut sau o zi. De fapt, în sufrageria Elenei nu poți sta decât EXACT atâta timp cât ai nevoie. De ce ai nevoie? Păi... ai nevoie să fii acolo. Știi tu de ce (altfel n-ai fi acolo). Nu e treaba mea. Nici măcar a Elenei – deși vorbim de sufrageria ei...

ESTE DEFINITĂ DE RELAȚIA TA CU EA. Așa cum tu ești definit de relația tu cu ea.

NU POȚI MINȚI. Poți face ce vrei acolo, singurul lucru pe care ți-l impune sufrageria Elenei este să fii tu însuți și să nu o / și să nu te minți (ceea ce este fix același lucru – dacă ești în stare să minți o sufragerie, în mod clar te minți pe tine însuți).

ESTE LINIȘTE. Nu tăcere, ci liniște, pentru a-ți putea sincroniza propria liniște.

LOCUL ACESTA ZÂMBEȘTE. Discret, în colțul gurii. Asta fie o simți, fie nu. N-am ce să spun mai mult.

Acuma, de ce spun că sufrageria Elenei este o obrăznicie a ei? Păi...un asemenea loc nu apare de la sine. Locurile precum sufrageria Elenei sunt create de cei care trăiesc în ele. Esența vitalității lor este dată de cei care sunt acolo. Locul fizic în sine nu contează, oameni ca Elena creează ceea ce numim azi sufrageria Elenei. Să fim lămuriți, nu o vei regăsi pe Elena în sufrageria Elenei...nu, ea doar a creat locul acela, prin darul ei (este că-i nesuferită din cauza asta? Știu, sunt de aceeași părere, nici eu nu am creat nici o sufragerie și oameni ca Elena mă scot teribil din minți, pentru că nu sunt la fel de dăruit ca ei!)

În plus, locuri precum sufrageria Elenei se hrănesc cu sinele tău și, în schimb, îți dăruiesc certitudini. Intri, te așezi și te bucuri de aromă...ceea ce este fabulos este faptul că aroma determinantă este aroma TA PROPRIE! Aroma ta de ființă.

Cititorule – știi ce e comun la o biserică, o Femeie și la sufrageria Elenei? Dacă nu o ai în tine, degeaba intri în ea.

Obrăzniciile Elenei.

http://elenaalexandranistor.blogspot.ro/

1. Introducere

M-am hotărât brusc sa scriu despre ceea ce scrie ea. Nu este neapărat un semn de impotență (de obicei când nu ești în stare să creezi ceva, te apuci să comentezi ce-au scris alții...) - dar asta e părerea mea. Mai mult, a scrie despre ce scrie ea este, poate, în egală măsură a crea pentru ca adesea un scrierile ei sunt deschideri care închid. Fără a-mi dori să îmi pun în cap iubitorii lui Minulescu (printre care mă număr și eu), este asemănător cu ce a făcut el. A fost atât de nesuferit încât a creat un stil și l-a ucis, deoarece nu mai ai cum să mai scrii ca el fără să fii acuzat de plagiat.

Dar să revenim la Elena. Lumea ar spune despre EA ca este obraznică. Eu aș spune că este provocatoare. Probabil este același lucru, dar totul depinde de cum te raportezi la asta. Obraznic și provocator sunt două fețe ale aceluiași lucru: ÎNDRĂZNEALĂ. Și îți devin oglindă: dacă ești defensiv, este obrăznicie. Dacă te simți în stare, este provocare. Asta este Elena. O măsura a puterii celor ce-o citesc. O încercare a puterii celor ce doresc să îi supraviețuiască. Nu voi vorbi despre obrăzniciile ei ci despre provocările ei. Obrăzniciile, din punctul meu de vedere, sunt doar acele mici chestii intime picante, împărțite în doi. Intim. Provocările sunt publice -să știe și sa vadă lumea ca ți-ai asumat ceva.

Obrăznicii, în sensul dat de tanti Țuți și nea Nae (vecinii tăi de vis-a-vis) sunt îndrăznelile pe care nu le poți accepta ca provocări (deși TARE ți-ai dori și ți-ar plăcea). Sunt îndrăznelile pe care nu ți le poți asuma, pe care nu le poți accepta. SPER ca îndrăznelile cu care mă voi confrunta de-a lungul vieții să îmi fie mereu provocări și nu obrăznicii... Sau poate voi deveni și eu, într-o bună zi, nea Nae...

Mai mult decât atât – nu este vorba despre Elena, ci este vorba despre gândurile ei. Poate că Elena o fi obraznică (Elena-femeia), dar gândurile ei sunt provocări.

Ideea acceptării provocării e interesantă – practic ai câștigat din momentul în care ai acceptat. Pentru că victoria nu înseamna neapărat să duci la bun sfârșit provocarea, ci să îți învingi teama de eșec. Teama de a te face de râs.

Ceea ce mă îmbată în rândurile ei este aroma dulce-amărui. Este atât de tristă în bucuria ei, atât de plină de speranță în tristețea ei, atât de mi-se-n-rupistă în toate cele încât nu poți să nu o iubești și să-ți vină s-o iei de ciuf (dacă te țin curelele!!!), în același timp.