Obrăzniciile Elenei. http://elenaalexandranistor.blogspot.ro/

2. Sufrageria Elenei
Una din obrăzniciile (provocare, nu în sensul „tanti Țuți”) supreme ale Elenei, este sufrageria ei.

Sufrageria Elenei este unul din acele locuri magice în care...ești. Este locul în care tu te simți tu. Locul în care, odată ajuns, simți că îi aparții. Evident, locul trebuie să te primească. De fapt, toată chestia stă în relație – poți avea sau nu o relație cu sufrageria Elenei. Concluzia este că vorbim despre o relație cu tine însuți – cei cu IQ subunitar se vor gândi, evident, la masturbare. Nu, dragii mei (nu-i așa ca sunt drăguți – cei cu IQ subunitar? Trebuie să recunoașteți asta!), nu este vorba despre masturbare, este vorba despre relația cu sinele tău, este vorba despre cât de mult ești împăcat cu tine însuți, despre cât de mult te accepți, de fapt, pe tine. Relația cu ceilalți depinde fundamental de relația cu tine însuti și, în sensul ăsta, sufrageria Elenei este una din oglinzile perfecte. Nesuferite (așa sunt toate oglinzile!), dar perfecte.

Nu contează dacă Elena este acasă – ajută, dar nu contează!.

Nu este singurul loc din lume – am norocul să cunosc cel puțin încă două asemenea locuri. Trebuie să recunosc, nu am fost fizic niciodată în sufrageria Elenei, o știu doar din gândurile ei. Dar exact asta este una din caracteristicile fundamentale ale unor asemenea locuri: NU TREBUIE SĂ FII FIZIC ACOLO! Trebuie ca cineva să îți pomenească despre el și apoi SĂ TE PRIVEȘTI ÎN EL. Dacă te regăsești, înseamnă că deja ești acolo. Dacă nu, nu. Simplu ca un pahar cu apă. „Cu”, nu „de”.

Poate am să trec într-o zi pe acolo. Fizic. Nu că ar trebui – asta este o altă caracteristică a sufrageriei Elenei – NU TREBUIE să faci ceva. NU TREBUIE nimic. Ești. Sau nu.

Cred că un pahar de coniac fin ar fi potrivit modului în care ea mă reflectă. Am să mă așez într-un fotoliu (habar n-am dacă Elena are fotolii în sufragerie, și totuși am certitudinea că mă voi așeza într-un fotoliu) și mă voi lăsa să plutesc în non-spațiul și non-timpul din acest loc. Și sinele îmi va zâmbi.

Și dacă tot veni vorba, ce mai știm despre sufrageria Elenei?

ESTE ATEMPORALĂ. Nu există timp în sufrageria Elenei. Ceasurile sunt de decor – ți se pare că au un rost, dar nu au. Ele funcționează, într-adevăr, ca mecanisme mecanice. Dar nu arată nimic. N-au ce să îți arate. N-ai venit ca să pleci – ai venit ca să fii. Un ceas nu îți arată decât cât timp mai ai până când trebuie să încetezi ceea ce faci și să te apuci de următorul lucru. Ori tu te-ai dus acolo ca să redevii...cum îți poate arăta un ceas când ai devenit? Acolo, ceasurile funcționează la fel cum în sufrageria Elenei îți bate inima, îți respiră plămânii și rinichii îți umplu vezica (sau ce ți-or umple, n-am fost tare la anatomie niciodată – avem mai mulți rinichi, nu? Majoritatea din noi...). Atât. Nu contează dacă stai acolo un minut sau o zi. De fapt, în sufrageria Elenei nu poți sta decât EXACT atâta timp cât ai nevoie. De ce ai nevoie? Păi... ai nevoie să fii acolo. Știi tu de ce (altfel n-ai fi acolo). Nu e treaba mea. Nici măcar a Elenei – deși vorbim de sufrageria ei...

ESTE DEFINITĂ DE RELAȚIA TA CU EA. Așa cum tu ești definit de relația tu cu ea.

NU POȚI MINȚI. Poți face ce vrei acolo, singurul lucru pe care ți-l impune sufrageria Elenei este să fii tu însuți și să nu o / și să nu te minți (ceea ce este fix același lucru – dacă ești în stare să minți o sufragerie, în mod clar te minți pe tine însuți).

ESTE LINIȘTE. Nu tăcere, ci liniște, pentru a-ți putea sincroniza propria liniște.

LOCUL ACESTA ZÂMBEȘTE. Discret, în colțul gurii. Asta fie o simți, fie nu. N-am ce să spun mai mult.

Acuma, de ce spun că sufrageria Elenei este o obrăznicie a ei? Păi...un asemenea loc nu apare de la sine. Locurile precum sufrageria Elenei sunt create de cei care trăiesc în ele. Esența vitalității lor este dată de cei care sunt acolo. Locul fizic în sine nu contează, oameni ca Elena creează ceea ce numim azi sufrageria Elenei. Să fim lămuriți, nu o vei regăsi pe Elena în sufrageria Elenei...nu, ea doar a creat locul acela, prin darul ei (este că-i nesuferită din cauza asta? Știu, sunt de aceeași părere, nici eu nu am creat nici o sufragerie și oameni ca Elena mă scot teribil din minți, pentru că nu sunt la fel de dăruit ca ei!)

În plus, locuri precum sufrageria Elenei se hrănesc cu sinele tău și, în schimb, îți dăruiesc certitudini. Intri, te așezi și te bucuri de aromă...ceea ce este fabulos este faptul că aroma determinantă este aroma TA PROPRIE! Aroma ta de ființă.

Cititorule – știi ce e comun la o biserică, o Femeie și la sufrageria Elenei? Dacă nu o ai în tine, degeaba intri în ea.

Obrăzniciile Elenei.

http://elenaalexandranistor.blogspot.ro/

1. Introducere

M-am hotărât brusc sa scriu despre ceea ce scrie ea. Nu este neapărat un semn de impotență (de obicei când nu ești în stare să creezi ceva, te apuci să comentezi ce-au scris alții...) - dar asta e părerea mea. Mai mult, a scrie despre ce scrie ea este, poate, în egală măsură a crea pentru ca adesea un scrierile ei sunt deschideri care închid. Fără a-mi dori să îmi pun în cap iubitorii lui Minulescu (printre care mă număr și eu), este asemănător cu ce a făcut el. A fost atât de nesuferit încât a creat un stil și l-a ucis, deoarece nu mai ai cum să mai scrii ca el fără să fii acuzat de plagiat.

Dar să revenim la Elena. Lumea ar spune despre EA ca este obraznică. Eu aș spune că este provocatoare. Probabil este același lucru, dar totul depinde de cum te raportezi la asta. Obraznic și provocator sunt două fețe ale aceluiași lucru: ÎNDRĂZNEALĂ. Și îți devin oglindă: dacă ești defensiv, este obrăznicie. Dacă te simți în stare, este provocare. Asta este Elena. O măsura a puterii celor ce-o citesc. O încercare a puterii celor ce doresc să îi supraviețuiască. Nu voi vorbi despre obrăzniciile ei ci despre provocările ei. Obrăzniciile, din punctul meu de vedere, sunt doar acele mici chestii intime picante, împărțite în doi. Intim. Provocările sunt publice -să știe și sa vadă lumea ca ți-ai asumat ceva.

Obrăznicii, în sensul dat de tanti Țuți și nea Nae (vecinii tăi de vis-a-vis) sunt îndrăznelile pe care nu le poți accepta ca provocări (deși TARE ți-ai dori și ți-ar plăcea). Sunt îndrăznelile pe care nu ți le poți asuma, pe care nu le poți accepta. SPER ca îndrăznelile cu care mă voi confrunta de-a lungul vieții să îmi fie mereu provocări și nu obrăznicii... Sau poate voi deveni și eu, într-o bună zi, nea Nae...

Mai mult decât atât – nu este vorba despre Elena, ci este vorba despre gândurile ei. Poate că Elena o fi obraznică (Elena-femeia), dar gândurile ei sunt provocări.

Ideea acceptării provocării e interesantă – practic ai câștigat din momentul în care ai acceptat. Pentru că victoria nu înseamna neapărat să duci la bun sfârșit provocarea, ci să îți învingi teama de eșec. Teama de a te face de râs.

Ceea ce mă îmbată în rândurile ei este aroma dulce-amărui. Este atât de tristă în bucuria ei, atât de plină de speranță în tristețea ei, atât de mi-se-n-rupistă în toate cele încât nu poți să nu o iubești și să-ți vină s-o iei de ciuf (dacă te țin curelele!!!), în același timp.

8 Martie

Îţi doresc că începând de azi (dacă nu ai început deja) să vezi Femeia din tine.
Să vezi şi să începi să înţelegi ce înseamnă cuvintele "nu poţi să dai până nu ai".
Îţi urez să începi să vezi şi să îţi simţi NEVOILE tale, de Femeie.
Îţi urez să simţi că eşti frumoasă TU, nu datorită altcuiva. Nu ALTCINEVA te face mai frumoasă, tu EȘTI frumoasă.
Îţi urez să începi să înveţi să primeşti.
Îţi urez să începi să te respecţi.
Îţi urez să simţi că trebuie să primeşti atenţie, înainte de a da atenţie.
Îţi urez să afli că trebuie să fii satisfăcută, în aceeaşi măsură în care satisfaci.
Îţi urez să înţelegi că eşti, înainte de a fi o Femeie frumoasă, un OM frumos.
Îţi urez să îţi dai seama că meriţi să ţi se întâmple lucruri bune. Simte asta şi ele vor veni.
Îţi urez să începi să CERI tot ceea ce îţi face trebuinţă, de la cei ce vor să îţi stea alături. Învaţă să ceri, învaţă să spui ceea ce vrei.
Evident, e util ca mai înainte SĂ ŞTII ceea ce vrei.
Îţi urez să înveţi să fii sălbatică şi să urli atunci când îţi vine să fii sălbatică şi să urli.
Îţi urez să înveţi să abandonezi uneori controlul-in primul rând asupra ta, şi să te abandonezi trăirilor şi emoţiilor.
Îţi urez să începi să te descoperi.
Îţi urez să începi sau să continui să înfloreşti. Să îți (re)descoperi feminitatea ce există în tine.
Îţi urez să te bucuri de tine însăţi, în primul rând. Să te priveşti prin ochii celor care te apreciază pentru ceea ce eşti.

Îţi urez să îţi dai seama că nu sunt singurul care îţi poate spune, fără să ezite: "mă consider un om norocos că te-am întâlnit".

Îţi urez să începi să înveţi să te iubeşti.

LA MULŢI ANI!

Partea 5. Primul bal

Motto: “Când zeii se joacă, te surprind. Redevin zei.” (O spun eu)

Exagerez. Instructorii nu sunt zei. Sunt raţiunea de a fi a zeilor. Sunt ceea ce, mai devreme sau mai târziu, zeii îşi doresc să devină: Oameni. Nu oameni, ci Oameni.

Ăia. Ăia care ŞTIU, au coborât de unde sunt, de unde erau, de unde au ajuns (învăţându-ne, indirect, cum să ajungem şi noi acolo), şi ne-au învățat că secretul stă în joacă. Joaca unui copil. Joaca unui adolescent. Joaca unui matur. JOACĂ. Când uiţi cum să te joci, nu îmbătrâneşti. Când uiţi cum să te joci, mori.

Copiii ştiu secretul. Copiii se nasc cu secretul în ei dar îl uită când cresc. Secretul este jocul.

Dumnezeu s-a jucat 6 zile şi s-a odihnit una. Cel mai mare copil din Univers este Dumnezeu - n-a muncit nici o zi. A făcut totul din plăcere, din joacă. Lui Dumnezeu I-A PLĂCUT să facă lumea şi omul. S-a jucat şi i-a ieșit bine. FOARTE BINE!

Pasiunea e joacă. Plăcerea e joacă. Tango e joacă.

Noi ajunsesem să credem că tango este o chestiune foarte serioasă. Lecţia primită la bal a fost:

"Tango NU este o chestiune serioasă. Tango este ALTCEVA. Tango este o chestiune de pasiune. Pasiunea este mai apropiată de joacă decât de seriozitate. În tango eşti tu însuţi, cu toate ale tale, bune şi rele. În tango improvizezi, ŞTIIND. În tango TE JOCI, ştiind. TANGO ESTE JOACA ADULTULUI"

Este evident, de vreme ce joaca este aolescența pasiunii.

Noi suntem un clopot. Începătorii sunt un clopot. Pentru ca un clopot să cânte, să sune, îi fac trebuinţă două lucruri: o limbă şi o sfoară. Limba a fost, este şi va fi tango. Sfoara sunt ei.

Chiar şi la bal, ne-au învățat ceva nou: "Reinvatati să vă jucaţi"

Capacitatea de a te juca naşte puterea de a surprinde. NE DORIM să fim surprinşi. NE DORIM să avem surprize. Viaţa de zi cu zi ne împinge spre nevoia aparentă de certitudini, dar copilul din noi suferă şi îşi cere drepturile: "SURPRINDE-MĂ! Fă-mi o surpriză! Vreau să ştiu şi să nu ştiu ce va fi pentru mine sub Bradul de Crăciun!"

După asta tânjim, în 2012, în 2013... În ziua de azi.

Şi asta ne-au dat Oamenii ăştia, la bal.

Cine nu a fost acolo, cine nu crede, să privească imaginile şi filmele făcute... Cu greu îmi pot imagina o pledoarie mai puternică, o argumentaţie mai mare pentru tango, pentru joacă, pentru copilul, pentru Bărbatul sau pentru Femeia din noi decât ceea ce au reuşit să arate ei acolo.

Nu au mutat munţii din loc. Ne-au clintit pe noi. Au clintit ÎNLĂUNTRUL nostru. Au reuşit să clintească înlăuntrul nostru într-un moment în care noi chiar credeam că NU MAI AU CU CE SĂ NE SURPRINDĂ. Într-un moment în care credeam că ştim că sunt buni, foarte buni şi că ne vor arăta mereu asta. Într-un moment în care am crezut că îi cunoaştem şi că nu ne mai pot surprinde cu nimic.

Ei bine... Au reuşit s-o facă. Ne-au surprins. DIN NOU!

:)

Mulţumim frumos!

Acţiune. Expectativă.

                                  MOTTO: "Oamenii care ne iubesc nu sunt oamenii pe care îi iubim" (Mr. K)

De multe, foarte multe ori se întâmplă aşa, ca în motto-ul textului. De multe ori însă totul este alimentat de noi înşine.

Atunci când doar tu te întrebi ce îşi doreşte persoana de lângă tine, de la tine, înseamnă că îi laşi puterea şi acţiunea şi decizia COMPLET. Tu nu ai nimic în contrabalanta, nu ai nimic de oferit, nu eşti egalul său ! Te pui de la început într-o situaţie de inferioritate. TU faci asta.

Ar trebui să te întrebi cel puţin alte două lucruri:

- ce îmi doresc eu de la mine?

- ce îmi doresc eu de la persoana de lângă mine?

"Ce îşi doreşte cel de lângă mine de la mine?" ar trebui să fie a treia întrebare pe care să ţi-o pui, nu prima. Pentru că dacă nu ştii cine eşti şi nu ştii ce cauţi, ai şanse mari să fii doar combustibil pentru viaţa altora. Lemnul care va arde pentru ca alţii să aibă căldură.

Cum poţi să dai ceva cuiva, PÂNĂ să ai ceva de dăruit? Cineva a spus: "Înainte de a da, trebuie să ai!"

Ceea ce uităm sau, de fapt, ceea ce NU NE ÎNVAŢĂ NIMENI este faptul că înainte de a cere altora să facă ceva pentru mine, EU trebuie să fac ceva pentru mine.

Este o atitudine infantilă să cer altora ceea ce eu nu îmi dau.

De ce mă plâng că nu mă respectă alţii atâta timp cât EU nu mă respect?

De ce mă plâng că nu mă iubeşte nimeni atâta timp cât EU nu mă iubesc?

De ce mă plâng că nu sunt o persoană frumoasă atâta vreme cat-iata! EU îmi spun că nu sunt o persoană frumoasă?

De ce mă plâng că toţi îmi pun piedici atâta vreme cât EU NU CRED că pot merge înainte?

Şi de ce mă plâng că nu mă ajută nimeni cât timp EU nu cred că pot reuşi?

Iar după ce reuşesc să înţeleg cam cine sunt şi cam ce vreau, ar fi bine să ţin cont de ceea ce m-a învăţat cineva odată:

"DACĂ VREI SĂ AI CEEA CE NU AI MAI AVUT, TREBUIE SĂ FACI CEEA CE NU AI MAI FĂCUT"

O relaţie pleacă de la echilibrul dintre a da şi a primi. Dacă doar dai sau doar primeşti, unul va suferi. Mai devreme sau mai târziu. Şi aceea nu va fi niciodată o relaţie. Cât este raportul acceptabil dintre a da şi a primi...asta se defineşte în interiorul relaţiei.

Îmi place să cred într-o relaţie în care tu mă consumi pe mine pentru nevoia ta. Iar lumina, bucuria şi plăcerea pe care le trăieşti avându-ţi nevoia împlinită, sunt combustibilul pe care îl consum eu, pentru a-mi satisface nevoia mea. Împlinindu-mă, sunt gata, sunt pregătit să ţi se facă foame din nou. Cercul se închide.

Astfel, după o vreme, începem să ne completăm unul pe altul. Eu voi începe să am din ce în ce mai mult gustul de care ai nevoie iar tu vei avea din ce în ce mai mult aroma trebuincioasă mie.

Nu poţi sta la nesfârşit ca un copil la Disneyland, aşteptând de la persoana de lângă tine să te surprindă, să te înţeleagă...să te iubească. Nu poţi sta pur şi simplu în aşteptarea ca "ceva" să se întâmple. Ca "celălalt/cealaltă" să facă ceva.

Nevoia de a fi surprins (=nevoia de a fi copil, = nevoia de a primi fără a da) există cu valori de la zero la infinit.

Infinit sunt cei care doar vor/pot primi.

Zero sunt cei care au nevoie să aibă totul sub control. ORICE surpriză este pentru aceştia negativă.

Este greşit să aştepţi doar surprize şi nu certitudini, este greşit să aştepţi doar certitudini şi nici o surpriză. Este greşit să nu mai fii copil deloc, este greşit să rămâi doar copil.

Toţi avem, în măsură mai mare sau mai mică, nevoia de a fi surprinşi şi avem nevoie de certitudini. Cu cât îmbătrânim, nevoia de certitudine creşte iar cea de surpriză scade...aparent, cel puţin.

De aceea probabil când îmbătrânim, dăm în mintea copiilor... Exagerăm în mijlocul vieţii cu nevoia de certitudine şi uităm de joacă, de surpriză. Apoi nevoia de surpriză vine peste noi, ca o nevoie a organismului pe care am ignorat-o. Din cauza căreia ne-am îmbolnăvit de...bătrâneţe.

Poate că dacă am reuşi să ţinem un echilibru între nevoia de certitudine şi cea de surpriză, nu am mai îmbătrâni niciodată... Doar am muri, aşa, într-o zi. Nu dintr-o boală.

Ci dintr-o certitudine. Dintr-o surpriză.

Impulsuri

                                             Pentru fata mea.
                                             Pentru nepoata mea.
                                             Pentru toţi cei asemeni lor, pentru toţi cei asemeni mie

Impulsurile sunt ca fructele verzi. Când suntem tineri, nerăbdători, le culegem şi muşcăm din ele cu pofta speranţei că vor avea gustul pe care... nici măcar nu ştim exact care este. Doar sperăm, ceva.
De aceea de cele mai multe ori nu ne satisface nici gestul, nici fapta în sine şi (mai ales) rezultatul. De aceea poate atâţia tineri sunt dezorientaţi şi nemulţumiţi, fără a  a şti, fără a fi conştienţi, până la urmă, de ce.
Şi asta se întâmplă pentru că nu ni se îndeplineşte mai nimic. Suntem prada impulsului. Iar rezultatul nu ne mulţumeşte pentru că este crud, este necopt.
Şi astfel rămânem cu speranţa... şi cu un acut sentiment de neîmplinire. Şi ne trezim de multe ori că vânăm prin repetare speranţa ca un fruct necopt să fie de fapt dulce şi copt. Şi nu se prea întâmplă...
Ceea ce câştigăm pe măsură ce înaintăm în vârstă este răbdarea. Răbdarea de a lăsa un fruct să... evolueze. Un fruct se poate coace sau se poate usca şi dispărea. Dacă se usucă, înseamnă că n-a fost să fie. Dacă se coace, există, într-adevăr, posibilitatea să fie stricat pe dinăuntru. Dar şansa de a fi dezamăgiţi este mult mai mică. De fapt, învăţăm să ne reducem numărul de deziluzii.
Este util să învăţăm să avem răbdare, să lăsăm impulsurile să se coacă. Nu să renunţăm la ele. Cele care se vor usca, vor dispărea de la sine. Celelalte se vor coace. Da, poate dura o zi, o lună, zece ani... Dar nu vor mai fi crude. Când ştim că s-au copt? Simţim asta. Diferenţa alegerii între un impuls necopt şi unul copt stă în diferenţa dintre nevoie şi plăcere. Este diferenţa dintre nevoia de a face sex şi plăcerea de a face dragoste, de exemplu.

A-ţi urma orbeşte impulsurile înseamnă de cele mai multe ori a rămâne cu dinţii sterpeziţi de acreala fructului necopt.

Ceea ce riscă să piardă o persoană matură este bucuria. Bucuria riscului, bucuria jocului, bucuria senzaţiei unice de-a alege orbeşte pe baza primului instinct.
Dacă  nu eşti atent şi uiţi să fii tânăr, plata este bucuria. Pe care nu o mai ai. Şi trist este că ceea ce ai câştigat este anulat de ceea ce ai plătit. Pentru că nu te mai poţi bucura, te poţi doar mulţumi. Iar în clipa în care nu te mai poţi decât mulţumi, de fapt ai murit. Pentru că nu mai acţionezi... DOAR re-actionezi. Obiectele doar reacţionează. Fiinţele vii acţionează şi reacţionează.

Poţi fi DOAR tânăr, DOAR matur sau tânăr şi matur / matur şi tânăr.
Un lucru important atunci când eşti DOAR tânăr este imaginea ta despre tine. Modul în care tu te vezi pe tine.
Un alt lucru important pe care trebuie să îl ştii atunci când  eşti tânăr este faptul că dacă vei rămâne în timp DOAR tânăr, dacă  nu te vei maturiza, lumea va trece pe lângă sau peste tine.
Criza acută pe care o au tinerii (nu neapărat de AZI, au avut-o într-o măsură mai mică sau mai mare şi cei de IERI) este lipsa modelelor. Criza de azi stă în modul în care TU TE CONCEPI PE TINE ÎNSUŢI /ÎNSĂŢI.
Cuvântul modern folosit pentru model defineşte însăşi criza în care se află tinerii noştri. IDOL. STAR.
Cititorule, compară cu MODEL. Compară cu MENTOR. Caută în DEX şi vei afla cumplita diferenţă.
Părerea mea este că fiecare tânăr trebuie să îşi fie propriul model. Să se definească pe sine. Sub grija unui mentor.

Şcoala nu face asta. Familia nu face asta. Societatea a uitat să facă asta.
Şi apoi familia se plânge de şcoală şi de societate.
Cititorule, nu găseşti ironică situaţia asta?

Partea 4. I just add words

Motto: "Dansul meu invata sa iti potoleasca setea" (Da.Tot eu am spus-o...)

Cand nu stii ce ai de facut, inseamna ca nu stii unde vrei sa ajungi. Fara un scop, cum sa stii ce ai de facut?
Miercurea trecuta am iesit din sala de dans cu doua idei clare. Prima era ca nu poti dansa tango daca nu stii cine esti si daca nu ai un scop.
A doua idee era mai simpla, mai robusta: "Vineri, la milonga, voi reincepe sa redevin".
Nu este o problema de orgoliu. Este o chestiune de perseverenta si de ambitie. Pana la urma, tango este un instrument de autoevaluare.
Evident, esecul meu de miercuri dovededea un singur lucru: tango se danseaza cu capul. Si, evident, cu sufletul. Tango reuseste, prin esenta sa, sa oblige cele doua entitati distincte ale noastre (minte si traire), sa lucreze impreuna.
Am iesit din sala miercuri zbarnaind pe frecventa clasicului "unde nu e cap, e vai de picioare" (singura exceptie, dupa mine, o face cuiul: nu are picioare si e vai de capul lui!)

Aseara, la cea de-a doua milonga, am inceput sa urc treptele la loc. Am plecat de la ceea ce intuisem, deja, mai demult: tupeu.
Tupeul bun. Tupeul ca impuls. Tupeul tangoului.
Tupeul tangoului este haina de bal a golanului cu bun simt.
Vineri am fost golan. Am fost golan in sensul ca nu mi-a pasat decat de dans. Nu mi-a pasat de posibilele remarci ale mult-mai-avansatilor de pe ringul de dans (aveam sa aflu ca adevaratii profi de tango nici macar nu comenteaza...). Nu mi-a pasat de eventualele greșeli pe care LE-AS FI PUTUT face, ci doar de pașii pe care ii cunoașteam.
Nu mi-a pasat de ceea ce NU stiu, ci doar de ceea ce ȘTIU. Nu mi-a pasat de Nu ci doar de DA.

A functionat! Așa cum un celebru personaj spunea "I'll be back!", eu chiar am făcut-o! M-am întors in echilibrul meu cu tango. Evident, in echilibrul pe care un incepator il are cu tango. Nu îmi pot cere o relație cu tango așa ca si cum as fi un profi. Dar exista o asemanare între relația MEA cu tango si relația instructorilor mei (profi) cu tango: daruirea. Sunt gata sa mă darui acestui dans in măsura in care ei se daruiesc deja, lui.

Atunci cand invit o partenera la dans, vreau sa o fac sa se simta bine, simtindu-ma bine si eu. Noi uitam cateodata de asta, in viata obisnuita. Uitam ca trebuie sa ne faca placere si ca nu trebuie sa facem din placerea partenerei  / partenerului un scop in sine.
Nu ea, nu eu, ci NOI!
Asta a fost o alta chestie pe care o intuiam, dar tango mi-a aratat-o direct si simplu...

In / prin tango, vreau sa ii arat pasiunea cu care am fost daruit, vreau sa ii cunosc pasiunea cu care a fost ea binecuvantata si vreau sa incercam sa intrevedem impreuna pasiunea ce se poate naste între noi. Avem la dispozitie, in principiu, o...tanda.

Vineri seara, in cea de-a doua milonga din viata mea, partenerele mele m-au invatat ca tango e una din cele mai puternice arme impotriva misoginismului.
NICI UN MISOGIN NU POATE DANSA TANGO! Deși aparent "Man rules!" Întru-un tango, de fapt lucrurile sunt nu exact pe dos, dar...complet altfel. CUPLUL, nu El sau Ea!
Mai mult... Tango mă învață că... Nu exista EA fără EL si nu exista EL fără EA... Tango de unul singur?!?

La cea de-a doua milonga, am inceput sa urc treptele la loc la loc! (La ultima lecție de miercuri fusesem vraiste). Am redescoperit placerea de a fi impreuna. Placerea de a fi impreuna nu cu o femeie anume, cu o Femeie.
Pentru ca, eu așa simt, vad si dansez: partenerele mele de tango nu sunt femei, ci Femei.

Cateva cuvinte despre cine ne invata sa dansam. Stiti cine sunt ? Nu sunt instructorii. Nu sunt instructorii, ca instructori. Ci sunt aia -aia doi, care ARD. Care uneori uita, sau se prefac ca uita de noi la lectii, ca sa faca si ei cativa pasi DOAR PENTRU EI! Asta imi place la ei si inteleg ca, de fapt, asta este singurul mod in care ne pot invata...partile care NU se pot explica.

Despre scris, acum. Cuiva i-au plăcut cuvintele mele referitoare la tango, si am promis ca voi explica ceva. De aici titlul acestui material. NU EU scriu. Colegii mei, partenerele mele, instructorii mei... Aceștia sunt oamenii care simt, trăiesc, se misca, vibreaza, suferă tango. Eu doar observ ce se întâmpla, si adaug cuvinte. Atât... Este meritul LOR, nu al meu. Eu doar trag cu ochiul la este la mine si la alții in suflet.
Eu doar adaug cuvinte...

Pentru bal, am înțeles ca, in principiu este bine sa evităm cuvântul "Multumesc!"
Ei bine... As vrea sa spun ceva tuturor partenerelor mele (din prezent, din viitor, din trecut):
"La sfârșitul fiecărui dans, m-am uitat / mă voi uita in ochii tai si privirea mea a însemnat si va însemna un singur lucru: SUNT MAI FRUMOS CU UN TANGO!"